Amirou, mon ami. Despre prietenie, cai verzi pe pereți și un munte de talent

Cei care mă cunosc știu deja că, deși sunt francez, sunt îndrăgostit de România. De locurile ei, de mâncare, de oameni. Ca atâția alți străini îndrăgostiți de aceste locuri, și eu am ajuns în România oarecum din întâmplare, la invitația unui prieten român. De când am venit prima dată aici, am știut că nu voi mai pleca. Prietenul la nevoie se cunoaște, spune un proverb românesc. Eu am ajuns, practic, ACASĂ, grație unuia dintre prietenii mei. Mi-a oferit o nouă viață, o nouă casă, o nouă lume, fără să știu măcar că aveam nevoie de toate astea.

Printre multele motive care mă țin aici și pentru care am decis că pentru mine de-acum acasă înseamnă România sunt – nu întâmplător, așadar – și prietenii. Prietenii pe care îi aveam deja aici și prietenii pe care i-am câștigat de când sunt „român” de naționalitate franceză. Și, dacă tot vorbim despre prieteni, vreau ca în acest spațiu virtual, pe pagina mea, să vă fac cunoștință cu câțiva dintre acești prieteni, pe care îi prețuiesc foarte mult și pe care îi admir atât pentru felul lor de-a fi, cât și pentru ceea ce au realizat în domeniile lor. Voi începe cu Amirou Diallo, unul dintre cei mai talentați oameni pe care am plăcerea și onoarea de a-i numi prieteni.

Și dacă este cineva care știe ceva despre prietenie și valoarea ei, atunci Amirou este acela. Este un om cu un talent incredibil, dar modest și reținut. Și cu o inimă mare. Deși desenează și pictează mai bine decât gătesc eu, omul ăsta n-a desenat până în clasa a opta!! Vă vine să credeți?? Ca să vedeți, însă, la ce sunt buni prietenii… Amirou s-a ambiționat să deseneze impulsionat fiind de un prieten. Ulterior, a făcut prima pictură pe pânză la rugămintea altui prieten. Tot printr-un prieten ne-am cunoscut și noi. O altă prietenă l-a băgat în backstage la Cesaria Evora, la un concert, și astfel regretata cântăreață capverdiană a ajuns să dețină acasă un tablou semnat Amirou Diallo. Dar să-l las și pe el să vă spună mai multe…

În general în viață mi s-au întâmplat lucruri fără să vreau, iar pictatul acum privind în urmă, a fost o întâmplare. Eram în școala generală și aveam un coleg care schița mașini, iar nouă ni se părea la vremea aia super tare, parcă erau făcute pe calculator. Doar că nu știa să facă personajele. Chestia asta m-a provocat atunci, am zis hai să încerc să văd dacă mie imi ies și mi-au ieșit din prima. Habar nu aveam că știu să desenez până atunci. Pur și simplu mi-a ieșit din prima. Până atunci eu măzgăleam, îmi făceau ai mei desenele pentru școală. Eu încercam, dar nu ieșeau. Pur și simplu am încercat într-o zi și mi-a ieșit. Știți poveștile acelea despre oameni care au suferit accidente și dintr-o dată știu să vorbească o limbă pe care nu o știau până atunci? Cam așa m-am simțit și eu.

După aceea, pentru că eram la trecerea de la generală la liceu m-am gândit să încerc la Tonitza să devin profesionist. M-au respins, fix la proba la care eram foarte sigur pe mine, așa că m-am îndreptat spre altceva. Am continuat din pasiune, iar prin 2000 era ziua unui prieten și nu știam ce să îi fac cadou. L-am întrebat ce și-ar dori și mi-a spus că ar vrea să îi fac un tablou. Eu până atunci desenasem doar în tuș, în creion, el voia un tablou pe pânză. Mi-a dat puțin calculele peste cap, dar a fost o provocare. M-am dus, mi-am luat materiale și nu știam de unde să încep. Până la urmă mi-a ieșit. Lui i-a plăcut si le-a plăcut și altora care au văzut tabloul, iar asta m-a impulsionat să merg mai departe.

La fel ca mine, Diallo a avut în preajmă oameni care au crezut în talentului lui și l-au încurajat să meargă mai departe, iar asta este doar unul dintre lucrurile care ne leagă. Pentru că întreaga poveste este despre prietenie, îl las pe el să vă povestească cum am ajuns să ne cunoaștem.

Pe Sam l-am cunoscut tot printr-un prieten comun. Nu avem o prietenie veche, însă suntem pe aceeași lungime de undă. Țin minte că eram cu un prieten care îl cunoștea și l-am văzut la televizor la Masterchef. Mie mi-a plăcut postura lui, stătea foarte serios așa și m-am gândit să îi fac o caricatură. Am făcut desenul și am mers cu acel prieten comun să i-l dăm. I-a plăcut foarte mult, țin minte că și l-a pus chiar și poza de profil pe Facebook. Am rezonat foarte bine de când ne-am cunoscut. Tatăl meu este din Guineea și vorbesc destul de bine limba franceză, așa că ne-am înțeles perfect.

Vă las aici și caricatura pe care mi-a făcut-o. Pentru mine chiar a fost o surpriză și mi-a plăcut foarte mult. De atunci am rămas prieteni și ne-am dat seama că ne leagă multe lucruri. Amândoi suntem pasionați de călătorii, ne place să ne distrăm cu prietenii și să facem artă. Eu în farfurie, el pe pânză sau pe foaie. Despre munca lui vă las să aflați tot de la el…

De 20 asta fac. Pe parcurs am mai avut câteva sclipiri de om normal în care m-am gândit să am un job stabil, mai ales că îmi spuneau și cei din jur că desenul e doar o pasiune pe care o pot face în timpul liber și că nu mă voi putea întreține din asta. Am avut niște treceri destul de bruște, am încercat într-un mediu corporatist, ceva absolut nou pentru mine. Nu am rezistat mai mult de 6 luni. După câțiva ani am încercat iarăși într-o companie și mi-am dat seama că nu pot să le fac pe ambele. Nu aveam timp să mă gândesc, să mă inspir. Uneori stau cu o pânză albă în față și o săptămână până îmi vine o idee. Nu procesul de lucru în sine este greu, ci ideea de la care pleci. Înainte să încep un tablou îl pictez în minte de vreo 10 ori și după mă apuc de el. Nu prea fac schițe. Mă bucur că am rămas la ceea ce îmi place. Ușor se vede și o evoluție în stilul meu. Mi-a luat câțiva ani să îmi definesc un stil, mai ales că la început primeam comenzi foarte diferite. Unul voia peisaj, altul portret, altul schițe. Am învățat ca un lăutar, din mers. Cineva mi-a cerut odată să îi acopăr un tablou electric cu o pictură. Au fost multe ciudățenii, dar de fiecare dată m-au făcut să ies din zona de confort.

Omul acesta are o poveste impresionantă și mă bucur că am ajuns să îl cunosc și să vi-l prezint și vouă aici, pe blog. Deși el este modest și nu-i place să vorbească prea mult despre proiectele lui, vă spun eu că este un artist foarte talentat. Dacă nu mă credeți, o să vă convingeți singuri după ce priviți câteva dintre cele mai apreciate lucrări ale lui. Am uitat să vă spun că are o pasiune pentru Brâncuși, pe care îl desenează în fel și chip, de fiecare dată diferit.

Unul dintre cele mai speciale tablouri pe care le-a făcut este un portret al Cesáriei Évora. De el este legată și o întâmplare amuzantă care s-a întâmplat prin 2010 când s-au cunoscut după concertul ei din România. Da, a cunoscut-o personal și au vorbit în portugheză… sau așa zice el :).

Eram un foarte mare fan și mi-am dorit foarte mult să o cunosc. I-am făcut un portret și i l-am dat când a venit în România la concertul din 2010. O cunoșteam pe nepoata ei care e tot mulatră ca și mine și care e născută în România. A fost un moment foarte mișto. Mie îmi place portugheza, deși nu știu să vorbesc, dar îmi place foarte mult cum sună și îmi pregătisem câteva vorbe pe care voiam să i le spun. I-a plăcut tabloul și am mai vorbit puțin cu ajutorul unui translator, iar la sfârșit mi-a spus “Obrigado”, iar eu i-am pupat mâna și i-am spus “Obrigado eu!”. Mai portughez de atât nu am putut să fiu. A fost foarte amuzant, eram emoționat.

Tocmai pentru că îl admir ca om și ca artist ne-am gândit și să facem un proiect împreună, însă despre asta o să aflați mai multe când va fi gata. Momentan vreau să vă spun doar că va fi o carte de rețete diferită față de cele cu care v-ați obișnuit deja. De curând am fost la inaugurarea noii lui expoziții și vă spun că merită să vedeți ce iese din mâinile acestui om. Ultima serie este expusă la Madame Pogany în Floreasca. Dacă vreți să vedeți mai multe din lucrările lui îl găsiți pe Facebook și Instagram, dar și pe site-ul http://www.dialloart.com.

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.